1,298 words
Trad. Radu Simion; English original here
Ce înţeleg politologii atunci când vorbesc despre ,,piropolitică’’? Există două surse ce trebuie explorate pentru a înţelege despre ce vorbesc: în primul rând, ai de investigat întregul tărâm al teologiei politice, inclusiv panseurile lui Donoso Cortés despre liberalism, socialism și catolicism (ultimul fiind perceput ca Tradiţia însăşi) şi va trebui să studiezi bineînţeles temeinic textele de bază ale lui Carl Schmitt, ce a dovedit că toate ideile politice au un fond teologic; în al doilea rând, va trebui să iei în considerare percepţia lui Carl Schmitt asupra politicii mondiale ca o luptă între elemente brute, precum Pământul ori Apa. Politica adevărată, numită în germana sa maternă ,,das Politische’’, este neapărat pământească, continentală iar omul politic cu adevărat eficient este un soi de geometru roman ce organizează teritoriul intrat sub jurisdicţia lui măsurându-l.
După cele două înfrângeri germane de la 1918 şi 1945, Pământul nu mai este elementul de bază al politicii mondiale. El a fost înlocuit de către Apă: este noua dialectică subversivă şi distrugătoare a ,,Land und Meer’’, unde Apa obţine victoria la final. Jurnalul editat post-mortem al lui Schmitt, Glossarium, insistă puternic asupra efectelor distrugătoare ale ,,hidropoliticii’’ victorioase atotcuprinzătoare a SUA. ,,Pyros’’ înseamnă ,,foc’’ în greacă şi reprezintă, potrivit lui Michael Marder, un alt element brut combinând nu numai ideea unei flăcări devoratoare/mistuitoare ci şi ideea de ,,lumină’’ şi ,,căldură’’. Chiar dacă Schmitt a redus posibilităţile politicii la două mari elemente (Pământul şi Apa), asta nu înseamnă că Focul sau Aerul nu au existat şi nu au jucat un rol, chiar dacă mai puţin perceptibil. Focul indică deci o serie de fenomene: forţa mistuitoare a distrugerii (pe care o găsim în revoluţiile anti-tradiţionale), ,,lumina fără căldură’’ a iluminismului ori revolta silenţioasă împotriva instituţiilor abstracte netradiţionale derivate din mai multe ramuri ale iluminismului de secol 18.
Din moment ce nu mai există teritorii virgine de cucerit (vezi panseurile lui Toynbee) şi organizat potrivit principiilor pământene ale geometrilor romani, Pământul ca element structural al politicii adevărate este înlocuit treptat nu numai de către Apă, ci şi de Foc. Apa, ca simbol emblematic al liberalismului, manchesterismului, puterii marine şi plutocraţiei, nu cunoaşte nici graniţe clare şi nici repaus pozitiv (aceea ce stau în apă se îneacă, spunea Schmitt în al său Glossarium). Nici un ,,răgaz’’ – otium(introspecţie, meditaţie) nu mai este posibil, ci doar ,,anti-răgazul’’ – neg otium (nervozitatea febrilă ori activităţile materialiste fără odihnă) ce supravieţuieşte şi prosperă. Trăim astfel în societăţi unde doar accelerarea fără oprire domneşte şi anulează orice încercare sensibilă de a dezaccelera lucrurile (Friedrich-Georg, fratele lui Ernst Jünger, a fost teoreticianul principal al ,,dezaccelerării’’, adevărată gândire ecologică ce se va sfârşi ca o încercare stânjenitoare de a readuce elementul brut al Pământului pe scena politică mondială). Dominaţia hidropoliticii (puterii maritime) duce la dizolvarea graniţelor, aşa cum putem observa astăzi, şi la o preponderenţă mondială a economiei şi domniei anti-tradiţionale, anti-telurice, anti-politice a legii moraliste (e.g. wilsonismul).
Cu toate acestea, chiar şi ca element dominat, Pământul nu poate fi pur şi simplu stârpit şi rămâne tăcut, ca şi cum ar fi profund rănit şi în hibernare. Forţele hidropolitice ar trebui să încerce deci folosirea altor mijloace pentru a distruge definitiv elementul rezistent tacit şi, în consecinţă, să provoace explozii pe continent (mobilizarea Focului ca adjuvant), un foc pe care ei înşişi nu îl controlează, lăsându-l forţelor mercenare angajate în mod secret în ţări cu un surplus de tineri bărbaţi şomeri ce fac treaba murdară. Apogeul puterii aeriene şi maritime putea fi observat după distrugerea Irakului lui Saddam Hussein în 2003, fără complicitatea aliaţilor şi duşmanilor (axa Paris-Berlin-Moscova). Războiul împotriva Irakului baathist nu a rezultat într-o victorie completă a agresorilor neconservatori. Nefiind puteri legate de pământ, puterile maritime sunt reluctante în a organiza teriitorile ocupate la fel ca geometrii romani. Aşadar, pentru a ţine ţările învinse şi distruse într-o stare de abandon total, puterile hidropolitice au mobilizat elementul focului, i.e, terorism (cu a sa strategie de a arunca în aer oameni şi clădiri şi cu al său fanatism religios, ,,arzător’’ fiind derivat din latinescul ,,ardere’’, însemnând ,,a arde’’). Atacurile teroriste recurente împotriva pieţelor şiite din Bagdad sunt cele mai înspăimântătoare acţiuni în domeniul piropoliticii violente. Aceeaşi cale a violenţei totale va fi folosită mai târziu în Libia.
Atunci când abilitățile unui geometru nu sunt disponibile și când nu există dorința de a construi o nouă statalitate în locul celei căzute, observăm o tranziție către piropolitică. Elita militară baathistă legată de pământ a fostului Irak s-a îndreptat ea însăși către piropolitică creând parțial Statul Islamic ce s-a răspândit în apropiere, fiind în același timp o revoltă împotrivă haosului generat de războiul neoconservator al lui Bush și o manipulare a forțelor secrete hidro-talasopolitice de a slăbi țările indezirabile și de a răspândi focul terorist pe teriitorile competitorilor principali (în Europa ca port pentru refugiați și în Rusia, unde teroriștii ceceni și daghestanezi sunt direct legați de rețelele wahhabiste.) Strategia hidro-talasopolitică de a slăbi zone întregi prin provocarea de revolte, ură religioasă și dușmănii tribale nu este clar nouă, luând însă dimensiuni gigantice în perioadă recentă.
Piropolitica Statului Islamic are ca efect colateral ridiculizarea ideologiilor ,,luminii fără căldură’’ iluministe ale elitelor eurocratice. Lumina orbește de una singură și nu produce soluții reale pentru problemele noi induse de către piropolitica inamicului deghizat. O ideologie politică oarbă determinată numai de către lumină, lipsită de orice sentiment de siguranță ,,dătător de căldură’’, este clar sortită eșecului. Statele europene devin treptat state ratate din pricina legăturii cu ideologiile iluministe, ele fiind de fapt slab contestate de către mișcările populiste așa-zis ,,doritoare de caldură’’. Europa se confruntă astăzi cu o dublă agresiune sub două amenințări: cea a sistemelor ideologice ale ,,luminii fără caldură’’, ducând la ceea ce Ernst Jünger a definit că ,,post-istorie’’, și aceea a piropoliticii importate din lumea musulmană, incinerată anterior de diferiți factori, între care distrugerea Irakului lui Saddam Hussein este cea mai importantă. Piropolitica Statului Islamic dorește a incinera statele occidentale făcute în mod eronat responsabile pentru colapsul complet al țărilor din Orientul Mijlociu și Apropiat. Piropolitica Statului Islamic este chiar și așa o problemă complexă: elementul religios se revoltă brutal împotriva ideologiei iluministe mondiale dominante și promovează o piropolitică ,,călduroasă’’ alternativă exact în modul în care un echivalent european și-ar dori înlocuirea modelului ideologic anacronic și depășit actual cu un sistem mai cald și mai deschis. Avatarul neoliberal al ideologiei iluministe ar trebui deci să fie înlocuit de un solidarism ,,dătător de căldură’’, un socialism ce ar fi trebuit să-și piardă întreaga ,,răceală’’ atribuită comunismului sovietic sau francez de către Kostas Papaioannou, o voce comunistă critică în Franța anilor ’60 și ’70.
Însă, există de asemenea un aspect brutal și distrugător al piropoliticii: focul mistuitor al exploziilor și mitralierelor (precum în Paris ori Bruxelles) și al execuțiilor publice în Siria ocupată de ISIS, ce țintesc a înfricoșa Europa prin efectul media pe care l-au avut în mod inevitabil. Folosirea unor asemenea dimensiuni ale piropoliticii este o declarație de război împotrivă restului lumii, ce este un tărâm mondial de inamici declarați (Dar-el-Hârb), ce nu poate fi acceptată (fiindcă ești inevitabil inamicul acelora ce te declară inamic, așa cum Carl Schmitt și Julien Freund obișnuiau să afirme foarte clar în operele lor). Nimeni nu poate accepta o respingere atât de radicală și puternică fără a se nega pe sine, propriul drept de a trăi. Problema devine chiar mai acută în condițiile în care întreg sistemul creat de ideologia ,,luminii fără căldură’’ (Habermas) nu acceptă ideea polemică de ,,adversar’’. În ochii adepților lui Habermas, inamicul nu există niciodată, ci doar partenerii de discuție. Dar dacă partenerii refuză să discute, ce se întâmplă? Ciocnirea este atunci inevitabilă. Elita dominantă, ca susținătoare a săracului Habermas, nu are niciun răspuns la această provocare. Ea va trebui să fie înlocuită. Va fi misiunea dificilă a celor ce îi citesc pe Schmitt și pe Freund.
Source: http://www.estica.eu/article/era-piropoliticii-venit/